Într-o zi toridă de vară, cu sudoare pe nas și echipat de la cap până la picioare, guardul Minnesota Vikings, Will Fries, își monitorizează fiecare pas pentru a evita encefalopatia traumatică cronică (CTE). La 28 de ani, în cea de‑a șasea sa sezon în NFL, Fries a crescut în era în care filmul *Concussion* (2015) și declarațiile lui Jeff Miller în fața Congresului în 2016 au adus în atenția publicului legătura dintre fotbal și CTE.

„Viața ta în fotbal este scurtă, apoi ai restul vieții să o trăiești”, a declarat recent Fries pentru ESPN.

Specialiștii consideră că CTE apare în urma loviturilor subconștiente repetate la cap, comune la fiecare joc de fotbal american și alte sporturi de contact. Boala nu are simptome specifice, nu poate fi diagnosticată în viață și nu există tratament curativ.

Studiile au explodat după ce s‑a confirmat legătura dintre CTE și fotbal. Un articol din *British Medical Journal* (vară 2024) a estimat că cel puțin unul din patru foști jucători NFL decedați între 2016‑2021 avea CTE. Un alt studiu publicat în ianuarie a arătat că rata sinuciderilor în rândul foștilor jucători NFL a fost de 2,6 ori mai mare decât în NBA și MLB între 2011‑2019. În 2024, aproape o treime dintre foștii jucători NFL au crezut că suferă de CTE, iar aceștia au avut de cinci ori mai multe șanse să manifeste gânduri suicidare decât cei care nu credeau acest lucru.

Înainte de începutul sezonului, ESPN a intervievat peste 30 de jucători activi și retrași pentru a afla cum le-a influențat conștientizarea riscului cerebral deciziile de carieră. Toți cunoșteau CTE, un avantaj pe care generațiile anterioare nu l‑au avut. Unii, cum este safety‑ul Pittsburgh Steelers, DeShon Elliott, au transformat subiectul în umor negru: „Uneori uiți ceva de săptămâna trecută și spui ‘Oh, Doamne, e CTE’”.

Alți jucători încearcă să reducă riscul prin tehnici și echipamente moderne, precum căștile Guardian Caps, și consideră că modificările regulilor NHL le oferă o siguranță sporită. Însă există și cei care văd sănătatea creierului ca pe un factor pe care nu-l pot controla și consideră că beneficiile financiare și prestigiul carierei depășesc riscul.

„Îmi trece prin minte, da, dar moștenirea și câștigul financiar pe care le poți construi depășesc riscul CTE, mai ales pentru un wide‑receiver”, a spus Michael Wilson, receptorul Arizona Cardinals, în al patrulea său sezon. „Aș lăsa o moștenire despre care familia mea să vorbească generații întregi. Dacă CTE e consecința, să fie. Vreau să dorm liniștit știind că am schimbat statutul socio‑economic al familiei”.

Fries a adăugat: „Mulți dintre noi ne dorim o familie. Aș schimba fotbalul pentru nimic. Îmi place să muncesc, cunosc riscurile și fac tot ce pot”.

Jucătorii retrași, în special cei care și‑au încheiat cariera înainte ca legătura CTE‑fotbal să devină publică, au reacționat diferit. Matt Hasselbeck, quarterback cu 17 sezoane în NFL, s‑a retras în martie 2016, la cinci zile de interviul lui Jeff Miller în Congres. Recent a anunțat că va dona creierul pentru cercetare. În discuție cu ESPN, Hasselbeck a criticat gluma făcută de running back‑ul New York Giants, Cam Skattebo, care a respins existența CTE‑ului ca pe o scuză. „CTE este foarte real. Avem jucători care sunt foarte conștienți și alții care fac haz de necaz și apoi trebuie să se cere scuze”, a declarat Hasselbeck.

Liga NFL a implementat modificări majore de regulă, tehnologii pentru căști și tehnici de antrenament pentru a diminua impactul cap‑cap. Dr. Allen Sills, director medical al NFL de peste nouă ani, a expus trei principii cheie: continuarea cercetărilor pentru a înțelege cum se manifestă schimbările patologice în viață, evitarea autodiagnosticării și tratarea simptomelor recunoscute, și intensificarea eforturilor de reducere a contactelor capului.

NFLPA a emis, de asemenea, un comunicat în care subliniază responsabilitatea comună de a sprijini cercetarea, accesul la îngrijire și dezvoltarea de tratamente pentru efectele pe termen lung ale jocului.

Pentru mulți jucători, filmul *Concussion* a marcat prima întâlnire cu riscurile lesiunilor cerebrale cronice, ilustrând descoperirea CTE la fostul centru al Pittsburgh Steelers, Mike Webster, decedat în 2002 la 50 de ani în stare deteriorată fizic și mental.

Un lineman defensiv din NFC a descris CTE‑ul ca pe „un gând greu de procesat”, iar un alt defensive end a menționat că a vizionat filmul alături de mamă în liceu, aceasta fiind una dintre motivele pentru care nu a vrut să joace fotbal.

În vara 2024, cercetătorii au identificat CTE la fostul defensive end al Dallas Cowboys, Marshawn Kneeland, decedat prin sinucidere la opt luni după pierderea vieții. Familia lui Aldon Smith, fostă vedetă a San Francisco 49ers, a donat creierul la Centrul CTE al Universității Boston pentru a determina dacă boala a avut un rol în decesul său la 36 de ani.

Preocuparea pentru CTE a determinat și alte retrageri timpurii. Chris Borland, linebacker cu un singur sezon în 2014, s‑a retras la 24 de ani din temerea traumei cerebrale. Ali Marpet, ofensive tackle al Tampa Bay Buccaneers, a renunțat în 2022 la 28 de ani, declarând că valorile personale îl poartă spre o viață sănătoasă, iar fotbalul nu se aliniază cu acestea.

Aaron Jones Sr., running back al Vikings, a explicat: „Asta a fost viața mea”, evidențiind că, în ciuda conștientizării riscurilor, mulți jucători continuă să își dedice cariera sportului pe care îl iubesc.

Astfel, pentru generația actuală de fotbaliști NFL, informația despre CTE este omniprezentă, dar abordarea variază de la precauție și adaptare, la acceptarea riscului în schimbul recompenselor financiare și a statutului sportiv.