„Nu este ceea ce crede toată lumea și nu este atât de strălucitoare cum o fac să pară”, spunea Madonna în 2005 când vorbea despre faimă. Cea mai puţină răbdare pe care media o arăta faimei a apărut în viaţa lui Archie Manning, acum șase decenii, într-o perioadă în care fotbalul de liceu nu genera atenţie şi recrutarea rămânea un subiect modest.

Un antrenor de la Mississippi State a încercat să-l convingă pe tânărul Manning să vină la Starkville, subliniind că Ole Miss semnase opt quaterbacki în acel sezon. Pentru Archie a fost o informaţie nouă; el îşi aminteşte că nu găsea multe detalii în presa locală – „aveam ziarul din Memphis, dar nu şi pe cel din Jackson”. Când a ajuns la Ole Miss, perioada de neeligibilitate a studenţilor proaspeţi l-a ţinut un an în umbră. A jucat trei sezoane la Ole Miss, unde astăzi se ridică o statuie în onoarea lui – o statuie care nu exista atunci – şi unde faima l‑a găsit pe un om care nu o căuta, dar nici nu o respingea.

Două generaţii mai jos, al doilea dintre cei nouă nepoţi Manning a început să trăiască al optulea sezon de fotbal în lumina reflectoarelor, deşi oficial are doar 22 de ani. Renumele său a prins avânt încă din clasa a zecea, iar la absolvire era deja o prezenţă garantată pe listele de recrutare, cu un şir de clasamente care îl ridicau în topul quarterback‑ilor de liceu.

În copilărie, Arch a urmărit cu atenţie viaţa sportivă a celor doi unchi şi a bunicului său, cu care, împreună, au însumat 47 de sezoane ca quarterbacki în NFL. „Îmi amintesc că la 6‑7 ani îmi dorea să joc quarterback în colegiu, dar nu mă interesa faima”, relatează Cooper Manning, tatăl său, într-un interviu telefonic. Damian Manning, bunicul său, a adăugat: „Nu îi place atenţia. Nu caută reflectoarele, preferă camera de sport și camarazii de echipă”.

La începutul lui la Universitatea Texas, una dintre cele mai vizibile programe din peisajul naţional, Arch a declarat că „pare absurd să vorbim despre faimă”. În august, în timp ce se odihnea pe scara de la facilităţile de antrenament, a spus: „Îmi place să joc fotbal cu prietenii, să merg la şcoală şi să ies cu colegii. Dacă aș renunţa la ceva, ar fi asta”.

În aceeaşi perioadă, el a avut o discuţie cu Matthew McConaughey, care l‑a încurajat să nu se surprindă de nimic, să accepte totul cu rezerve şi să ştie că „nu poţi scăpa de faima, iar pe măsură ce joci mai bine, ea va creşte”. Arch menţionează că încearcă să urmeze exemplul bunicului său – „respect, bunăvoinţă şi un „da” la tot”.

Cooper Manning a subliniat că, în copilărie, Arch a fost sensibil la impresia că ar primi tratament special doar pentru numele familiei. „Nimeni nu vrea să fie fiul capitanului care nu face nimic şi primeşte credit”, a spus.

La Academia Manning de Pasare, adolescentul a prefăcut să petreacă nopţi în cămin cu prietenii şi să mănânce pizza în loc să participe la întâlniri cu quarterbacki colegiali. Un vară, Cooper l‑a întâlnit pe Arch la Austin şi a cerut să vadă un antrenament; Arch i‑a răspuns: „Vei fi la meciul amical de sâmbătă. Asta e suficient”. Cooper crede că, în cariera lui, a asistat la doar două antrenamente.

Antrenorul Texasului, Steve Sarkisian, l‑a descris pe Arch în august ca fiind „un tip normal”. Coechipierii au folosit termeni similari: guardul Brandon Baker l‑a numit „approachable”, receptorul Ryan Wingo l‑a numit „outgoing”, linia de apărare a lui Hero Kanu – „ordinary”, iar centru Connor Robertson a adăugat că, dacă ai întâlni pe Arch în mod aleatoriu, fără să ştii fotbalul, nu ai ghici că este quarterback‑ul de start dintr‑o familie renumită.

„Dacă cineva este foarte agitat în jurul lui, probabil că mă va evita”, spune Cooper.

Fama s‑a schimbat mult în şase decenii. În timp ce în 1967 media era lentă, astăzi faima se răspândeşte instantaneu și devine tot mai exigentă. Un exemplu a fost ziua media de la semifinala Sugar Bowl 2023‑24, când Arch a devenit magnet pentru reporteri. În acea etapă a sezonului, el lansase doar cinci pase, din care două s‑au finalizat. „La început nu înţelegeam de ce cineva dorea o poză cu mine. Aveam o mică anxietate. Acum încerc să tratez pe toţi cu respect”, a mărturisit.

Întorcându‑ne privirea spre începuturi, primul an al lui Archie Manning la Ole Miss în 1967 a constat în jocul pe echipa de proaspeţi, sub supravegherea a doi jucători de seniori desemnaţi „fraţi mari”. Acesta spăla maşinile lor, le aducea mâncare noaptea şi, la o ocazie, a trebuit să poarte o pilesă de blugi de la co‑echipa. Un linistă ofensivă, Alan Bush, îi împrumuta sute de cămăşi scurte cu nasturi, pe care le spăla şi le returna la spălătorie. Antrenorul echipei de proaspeţi, fostul marinez „Wobble” Davidson, folosea aceste sarcini pentru a separa pe cei realmente serioşi de ceilalţi.

Astfel, faima a străbătut trei generaţii Manning, de la o eră în care presa era puţină la un moment în care fiecare pas este urmărit, iar Arch Manning găseşte echilibru prin respect, simplitate şi câteva sfaturi de la un prieten din Austin.