În ultima săptămână, indicele de nemulțumire (Anger Index) al comitetului de selecție a evidențiat în primul rând puterea programului de jocuri, cu ACC în frunte. În ciuda afirmațiilor lui Greg Sankey, președintele Conferinței SEC, că nu încearcă să influențeze arbitrii, directorii și antrenorii din SEC au subliniat constant importanța programului de jocuri, considerând că un record de victorie-pierdere poate fi înșelător şi că nouă partide de conferință în SEC reprezintă o cale extrem de dificilă.

Comitetul de selecție a luat în seamă aceste argumente şi, în mare parte, s-a aliniat cu ele. SEC este percepută ca cea mai puternică conferință de la sus‑jos, iar metrici precum SP+ confirmă această poziție. Totuși, deşi este clar că Texas are un program de jocuri mai dur decât Texas Tech, cuantificarea exactă a diferenței rămâne subiectivă.

Un exemplu ilustrativ este Alabama. Comitetul o consideră a treia echipă din țară, bazându‑se aproape exclusiv pe faptul că are cel mai puternic program de jocuri național. În schimb, votanții AP au plasat Alabama pe locul șapte pe parcursul întregului sezon, la fel ca și sondajul antrenorilor, care, teoretic, ar trebui să cunoască impactul unui program dificil asupra echipelor.

Metricile avansate oferă o imagine nuanțată: SP+ a plasat Alabama pe locul opt, în timp ce „strength of record” (forța recordului) a situat-o pe locul al cincilea. Acestea includ forța programului în calcul, însă „average in‑game win expectancy” arată Alabama pe poziția 30‑a, sugerând că așteptările în timpul jocurilor nu au fost foarte mari.

În total, unsprezece dintre cele paisprezece programe de jocuri considerate cele mai dificile aparțin școlilor din SEC, ceea ce, în opinia comitetului, justifică plasarea echipelor precum Tide, South Carolina sau LSU în top.

Situația LSU ilustrează problema. Echipa are un record de 6‑3 și este cotată pe locul 21, cu al 19‑lea program de jocuri. Cea mai importantă victorie este considerată a fi cea împotriva Clemson, în timp ce înfrângerile, precum cea în fața Alabama, au un impact disproporționat.

Evenimente recente, precum înfrângerile Georgia în fața Auburn, Texas în fața Florida, Oregon în fața Illinois sau South Carolina în fața Mississippi State, sunt prezentate ca exemple în care pierderile nu par a conta atât de mult, atâta timp cât echipele au un program de jocuri puternic.

Această logică creează un cerc vicios: programul de jocuri este considerat dificil deoarece echipele din SEC dominate topul, iar topul este considerat dificil datorită programului lor. Întrebarea rămâne dacă ACC, cu un record de 8‑6 împotriva SEC anul trecut, ar trebui să fie evaluată diferit.

Un alt caz notabil este Miami, care a ocupat prima poziție în AP săptămâna trecută, dar a pierdut pe teren străin în fața Notre Dame, scăzând la locul 7, în timp ce Notre Dame a urcat cu şase locuri. Similar, Wake Forest, cu un „strength of record” pe locul 10, un „average in‑game win expectancy” pe locul 8 și poziționat pe locul 12 în SP+, a fost clasat pe locul 13 de comitet.

SMU, cu un SP+ de 18 și diferență de doar 13 puncte în două înfrângeri, nu apare în top 25, în timp ce şapte echipe cu trei înfrângeri sunt prezente. Din puterea de două echipe fără înfrângeri în MSC care rămân neclasate, una este Duke, care a învins aceeași echipă de Illinois care l‑a învins pe Oregon.

Louisville, cu trei înfrângeri totale de nouă puncte și două împotriva adversarilor cotati, are un SP+ pe locul 14, înaintând echipe precum BYU, Iowa sau USC, dar nu reușește să-și asigure un loc în top.

În concluzie, ACC are şapte echipe cu record de 6‑3 sau mai bun – cu un loc mai puţin decât Big Ten şi SEC, şi un loc mai mult decât Big 12. Două echipe din ACC sunt cotate, comparativ cu şase din Big 12, şase din Big Ten și nouă din SEC.

Aceste discrepanţe ridică întrebări privind criteriile comitetului de selecție, în special în contextul extinderii playoff‑ului la 24 de echipe. Dacă invitațiile ar fi acordate exclusiv pe baza programului de jocuri, multe echipe ar putea fi excluse înainte chiar de începutul sezonului.